Haloul lunar a fost observat de oameni înainte de a găsi vreo explicație despre cauzele „apariției” acestuia. Astăzi știm că este vorba despre fenomenul de dispersie al luminii.
În 1666, când Isaac Newton a descoperit că lumina trecută printr-o diafragmă și apoi printr-o prismă de cristal se transformă într-un set de benzi colorate ca în cazul curcubeului, ne-a deschis poarta spre o altă față a științei. O fantă de lumină trecută printr-o prismă de sticlă a deschis calea spre cunoașterea alcătuirii pământului, a sistemului solar și al stelelor, prin intermediul a ceea ce numim spectroscopie.
Spectrul, adică setul de benzi colorate observat de Newton, permite astronomilor să obțină o mulțime de informații despre obiectul cosmic studiat, cum ar fi: distanța la care se află, compoziția sa chimică, vârsta, istoria formării sale, temperatura etc.
Cum ar fi dacă ai privi cerul înstelat cu un ochi special, format dintr-un fel de prisme care separă culorile luminii trimise de stele?
Prismele folosite astăzi pot fi fabricate din sticlă sau din orice alt polimer transparent, depinzând de scopul pentru care urmează să fie utilizate.
Proprietatea substanțelor de a absorbi doar parțial lumina astfel descompusă, adică doar anumite lungimi de undă, ne ajută în chimie, farmacie pentru a identifica și determina puritatea substanței în cauză. Această metodă este utilizată atât în determinările de colorimetrie sau spectrofotometrie, dar și în aparatele moderne de cromatografie, diferența fiind, în fapt, în separarea compușilor înaintea determinări calitative și cantitative.
