Chiar dacă pare greu de crezut, în trecutul nu foarte îndepărtat existau oameni care se expuneau la niveluri foarte ridicate de radiații pentru a confecționa sticlă cu uraniu. După cum sugerează și numele, sticla cu uraniu este o sticlă specială realizată din oxid de uraniu, care îi conferă o nuanță galbenă sau galben-verzuie. Concentrația de uraniu din acest tip de sticlă se situează de obicei în jurul valorii de 2%, deși în obiectele de veselă fabricate la începutul secolului XX, concentrația era de până la 25%.
Interesant este că fluorescența sticlei nu are legătură cu radioactivitatea uraniului. De fapt, cu cât este mai mare concentrația de uraniu din sticlă, cu atât mai slabă este fluorescența.
Producția de veselă din sticlă cu uraniu a luat amploare în anii 1830, după descoperirea de compuși care conțineau uraniu în minele de argint din orașul Joachimstal, Boemia.
În 1879, chimistul german Martin Klaproth a analizat mostre de minereu din mină, le-a încălzit şi izolat, obţinând dioxid de uraniu. Le-a numit după planeta recent descoperită, Uranus.
Cel mai mare număr de obiecte din sticlă cu uraniu a fost produs între anii 1880 și 1920, când producătorii britanici de sticlă, precum Bagley și Davidson au început să taie și să graveze materialul pentru a crea opere de artă. Din păcate contactul constant cu oxizii de uraniu le-a cauzat muncitorilor grave probleme de sănătate.
La începutul Primului Război Mondial, pe măsură ce cunoștințele despre pericolul reprezentat de uraniu s-au răspândit, utilizarea acestui element și a derivaților săi a devenit puternic reglementată. Astfel, și în vasele de sticlă de uz farmaceutic, sărurile de uraniu, dacă au mai fost utilizate, proveneau din săruri de uraniu sărăcit (de izotopul radioactiv).
Deși producția acestui material a fost sistată după cel de al Doilea Război Mondial, unii colecționari de antichități păstrează și astăzi în casele lor obiecte din sticlă cu uraniu.
