Sticla se obține, în general, prin topirea în cuptoare speciale a unui amestec format din nisip de cuarț, piatră de var, carbonat de sodiu (sau de potasiu) și materiale auxiliare. Proprietățile fizice ale sticlei sunt determinate de compoziția lor și de tratamentul termic la care este supusă.
Sub denumirea metaforică de sticlă anti-ex este sticla securizată.
Sticla securizată este folosită în structura utilajelor (guri de vizitare), la pereții din sticlă, geamurile termopan sau geamurile laminate, etc. – în special pentru aplicații ce necesită următoarele:
- Rezistența la șocurile mecanice (uși de sticlă, panouri de sticlă fixate în puncte precum balustradele de sticlă, etc.),
- Rezistența la stresul termic (sticla supusă razelor solare intense sau celor montate în apropierea unor surse de căldură, precum placările cu sticlă colorată, etc.),
- Protecție împotriva riscului de spargere, respectiv reducerea riscului de rănire,
- Direcționarea suflului exploziei (în acest caz tabla de sticlă este zgâriată în prealabil pentru a permite spargerea preferențială într-o anumită direcție).
Securizarea sticlei reprezintă procesul termic de încălzire al acesteia până la 700-740 C˚ și de răcire rapidă până la temperatura camerei – prin intermediul căruia materialul devine de 5 ori mai dur, fără a-și pierde elasticitatea. O calitate importantă a sticlei securizate este comportamentul acesteia în momentul spargerii; în comparație cu sticla normală, sticla securizată se sparge în bucățele mici și nu în bucăți mari și ascuțite.